Traduceri:

Alte Pagini:

Sociologie:
Pagina principala
Notite Curs

Module

Harta site-ului

Cuvinte cheie

Contact

Document utile

Link-uri utile

PUTEREA SORILOR IN ANII SAIZECI

Actualizare si analiza sociologica

de Phil Bartle, PhD

tradus de Claudia Marinas

Dedicated to the memory of John McBride

Note de curs

Un joc de simulare care ne invata despre inegalitate

Context

In ultimii ani ai deceniului saizeci, vestul Canadei, asemenea multor altor locuri din lumea occidentala, experimenta propria revolutie culturala (hippies, droguri, yippies, anarhie, par lung, ulei de patchouli si haine colorate). Asemenea multor lucruri canadiene, miscarea tindea sa fie mai politicoasa, mai reticenta si mai putin exuberanta decat in multe locuri ale SUA. Si? O asociatie libertina de activisti cauta modalitati noi de a deschide ochii oamenilor asupra incorectitudinii si inegalitatii din modul uzual de a face lucrurile. Era cam naiv sa creada ca tot ceea ce aveau de facut era sa demonstreze respectivele nedreptati si sa stranga suporteri pentru o miscare care ar fi demolat respectivele reguli. Era o vreme a inocentei.

Printre activistii organizatiei erau numerosi americani care optasera sa locuiasca in Canada pentru a evita efectuarea serviciului militar in Vietnam. Acesta era principalul canal de comunicare clandestin intre vestul Canadei si SUA.

O parte a protestelor "non-hippie" din anii saizeci includea tineri care au plecat in tari sarace ca "voluntari" pentru a oferi asistenta calificata platita la nivel local. Cuso, de examplu, a fost fondata cu sase saptamani inainte de constituirea organizatiei American Peace Corps in 1961, din contopirea a trei programe internationale de voluntari organizate de trei universitati importante din Canada. (principala diferenta intre cele doua era ca salariile din Cuso erau acoperite in principal de gazde, Cuso fiind un NGO, in timp ce voluntarii US Peace Corps erau civili americani, PC fiind o filiala a administratiei SUA). In ultimii ani ai deceniului saizeci, sute daca nu mii dintre acestia se intorsesera in Canada, multi dintre ei radicalizati de experienta eixstentei in tarile sarace, si mai nou constienti de faptul ca solutia nu era ajutorul ci mai degraba un tratament mai cinstit in relatiile de comert si financiare internationale.

Asociatia libertina a fuzionat intr-un grup autointitulat "Grupul Frazer" care intentiona sa ironizeze "Institutul Frazer", un think thank regional de extrema dreapta. Cinismul numelui s-a extins in publicatia care s-a numit "Partizan", pentru a demonstra ca toate publicatiile erau partizane dar acest grup se considera, ca sa spunem asa, destul de onest.

Cineva a adus o copie a unui joc care fusese produs de un grup de cercetatori politici de la Berkeley. Era despre domeniul public. A fost preluat cu entuziasm de mai multi activisti si folosit ca un mijloc educational in scoli, in grupurile din biserici, asociatiile locale de voluntariat si orice grup care avea potentiali jucatori. Activistii gasisera un mijloc de a deschide ochii oamenilor pe care au si dorit sa-l adopte.

In regiunea Vancouver, BC, cel mai entuziast si activ organizator al jocului era John McBride, un profesor de scoala din Vancouver.

Jocul nu venise complet si activistii care fusesera moderatori in desfasurarea jocului, au comparat notele, au facut modificari si au testat versiuni noi. Nici una din versiunile care erau jucate nu era "ca la carte".

Aspecte principale

Jocul era condus de un moderator si, ideal, de trei asistenti. Observatorii pasivi erau descurajati sau interzisi.

Jocul descria pe tabla de joc un sistem politic cu trei nivele iar participantii reproduceau cateva caracteristici ale fiecarui nivel (grupe/clase). S-a observat ca cel mai bine se juca cu treizeci de participanti, plus minus zece. Se juca cel mai bine in partide de doua trei ore. In prima parte se desfasurau sesiuni de tranzactionare de cate cinci sase minute, intre care se intercalau sesiuni de solidaritate de patru cinci minute. Dupa patru cinci runde din acestea moderatorul organizeaza o sesiune de dezbateri, care putea dura o ora sau mai mult. Sesiunile de dezbateri sunt esentiale pentru ca sesiunile de tranzactionare si solidaritate genereaza o cantitate mare de energie, bazata in special pe nemultumire si furie si acea energie trebuie canalizata spre beneficii educationale si asimilare a experientei.

Existau trei premii, publice, care se acordau primilor trei clasati in clasament.

Jucatorii primeau un pachet de jetoane facute din carton, fiecare culoare avand o valoare diferita. Jetoanele reprezentau moneda jocului. Fiecare pachet de jetoane era impartit jucatorilor in mod aleator. Unele pachete, aproximativ o treime, valorau o suma importanta, altele erau de valoare medie si altele erau mici. Jucatorilor li se spunea sa aleaga orice jeton, sa-l ascunda si sa abordeze pe cineva care ar fi interesat sa tranzactioneze. Nu era permisa conversatia, decat daca doi jucatori bateau palma timp in care negociau. Le era permis sa discute pana cand se incheia tranzactia dupa care nu li se mai permitea sa-si vorbeasca. Jucatorii nu puteau tranzactiona jetoane de aceeasi culoare.

La sfarsitul sesiunii de tranzactionare, jucatorii erau adunati in grup si li se punea numele pe o tabla impreuna cu scorul obtinut reprezentat de valoarea jetoanelor pe care le detineau. Prima treime a scorurilor se transforma in patrate, treimea de la coada clasamentului in triunghiuri si mijlocul in cercuri.

Patratele albastre, cercurile galbene si triunghiurile rosii erau de asemenea facute din carton si erau purtate in jurul gatului cu ajutorul unei sarme trecuta printr-un orificiu executat in piesa. (Culorile si formele erau simboluri cu explicatii cunoscute activistilor din anii saizeci). Se organiza o ceremonie in care se acorda patratul, cercul sau triunghiul (colier care identifica clasa) fiecarui participat.

Curand, a devenit evident ca se facuse o "greseala" prin tranzactionarea jetoanelor de valori diferite. Participantii au devenit banuitori. Dupa discutii cu participantii, si intre activistii libertini, s-a agreat ca trebuie sa existe un avantaj in acceptarea unui jeton cu valoare mai mica decat cea a jetonului oferit. In cazul a doua sau mai multor jetoane de aceeasi valoare se adauga o prima valorica. Aceasta a facut regula tranzactionarii jetoanelor cu valoare mai mica mai acceptabila.

Sesiunile de solidaritate se organizau dupa fiecare sesiune de tranzactionare. Jucatorii erau grupati in functie de grupurile de forme colorate si primeau patru minute sa aleaga care dintre grup urma sa primeasca un bonus sub forma unui jeton valoric. Marimea primei valorice era suficient de mare pentru a-l promova pe cel care primea prima in urmatoarea grupa valorica (triunghiul in cerc, cercul in patrat). La sfarsitul sesiunii, toate numele si scorurile de pe tabla erau actualizate. Cei care isi marisera punctajul suficient de mult incat sa treaca in alta grupa valorica era prezentat ceremonios impreuna cu noul colier de identificare. Un jucator care ajunsese prea jos in clasa sa era mutat discret in grupa valorica inferioara si i se oferea colierul clasei inferioare.

Tinte si obiective

In termenii obiectivelor de a castiga premiile (mai degraba aparente de cat reale), jocul nu era corect. In momentul in care un jucator era pus intr-o anumita clasa designata prin culoare sau forma, era putin probabil ca acesta putea sa iasa din aceasta. Ceremonia pompoasa prin care se acordau colierele de promovare in grupe superioare erau proiectate tocmai pentru a ascunde adevarul, lasand impresia ca mobilitatea sociala era posibila.

Faptul ca majoritatea jucatorilor isi petreceau cea mai mare parte a timpului tinandu-se de mana si vorbind cu potentialii parteneri de tranzactionare, dadea iluzia ca se incheiau multe tranzactii. In fapt nu era asa. Fiecare jucator realiza ca individual, nu tranzactionau dar ca se faceau multe tranzactii, in ambele sensuri. Era multa vorba.

Amintiti-va ca anii saizeci erau perioada cu cea mai mare rata de mobilitate sociala in lumea vestica, masurata, de exemplu, prin rata celor care faceau studii universitate provenind din parinti fara studii superioare. Tinerii doreau si se asteptau sa o duca mai bine decat parintii lor. Jocul (asemenea vietii insasi) era o mare dezamagire pentru indivizii cu asemenea valori si aspiratii. Nu putea fiecare sa urce si sa devina prim ministru.

Aceasta rata scazuta de mobilitate verticala era in cea mai mare masura evidenta (si importanta) jucatorilor cu triunghiuri rosii, si in cea mai mica masura evidenta celor cu patrate albastre. Aceasta diferenta in perceptie era cea mai importanta pentru moderator si era folosita pentru a creste constientizarea politica in timpul sesiunilor de discutii in cea de-a doua parte a jocului.

Organizatorul trebuia sa fie pregatit sa infrunte acuzatiile de incorectitudine din proprie initiativa, in timpul sesiunilor de discutii. Acele acuzatii apareau adesea ca o surpriza pentru membrii patratelor albastre si trebuiau sa le suporte in sesiunile de discutii. Lectia era ca acele persoane aflate cel mai aproape de varf sunt cele mai favorizate de catre regulile jocului, cei de la baza considerand ca au putine sanse sa castige jucand dupa regulile oficiale. In timpul sesiunilor de discutii, organizatorul trebuia sa arate ca scopul jocului nu era castigarea premiilor ci invatarea si intelegerea aspectelor legate de inegalitate.

Organizatorul trebuia sa raspunda si acuzatiilor de manipulare. Frustrarile si sentimentele de inechitate, in speciale cele generate in randul triunghiurilor rosii, trebuiau canalizate inspre invatarea despre societate si aranjamentele de putere. Toate situatiile educationale, intr-o oarecare masura, tin de manipulare. Societatea este nedereapta. Oamenii se nasc in clase sociale diferite, in grupuri etnice diferite, categorii de venit diferite, fara a avea optiuni. Cei care fac subiectul discriminarii, cei care infrunta saracia, cei din clasele de la baza societatii sunt cei care percep cel mai bine inechitatile societatii. Confortabila clasa mijlocie nu este la fel de constienta. Cei de la varful societatii au cel mai mult de pierdut daca se schimba regulile.

The original distribution of currency chips was random. That is like the situations we find ourselves at birth; we do not choose our parents. Once the currency chips were randomly distributed, the players found themselves in an upper, middle or lower class, and it was probable that they would remain their for the duration of the game.

Nemultumirile celor cu triunghiuri rosii cresteau rapid si rezultau cateodata in "lovituri" sau "revolte". Cateodata cele trei premii erau "eliberate" si furate de catre cei cu triunghiuri rosii. Aceast context era considerat o ocazie de suspendare a sesiunilor de tranzactionare si solidaritate, si de trecere la partea a doua a jocului, cea de discutii.

Societatea, in vestul Canadei din anii saizeci, era (ca si in ziua de azi) nedreapta. Erau prejudecati si discriminare impotriva indienilor nativi (numiti in ziua de azi "Primele Natiuni"), chinezilor, sud asiaticilor, celor asistati social, cersetorilor si putinilor descendenti africani. Clasa de mijloc sustinea instantaneu ca nu exista discriminare; ca aceasta exista doar in sudul SUA, nu si acolo. In fapt si acestora ca si celor saraci le era clar ca exista inechitate sociala, dar a fost nevoie de un joc ca Starpower (Puterea soarelui) sa o demonstreze unei majoritati indolente si inguste la minte.

A mai demonstrat tipurile de nivele sociale existente in cazul castelor din India, a regimului apartheid din Africa de Sud; si intre tarile bogate si cele sarace.

Cu un moderator educat si inzestrat, sesiunile de discutii au devenit mijlocul prin care jucatorii isi puteau exprima nemultumirile si experientele, pe care le puteau lega de realitatile politice din propria lor societate si din intreaga lume, in general.

Variatii ale regulilor

Jocul nu se juca la fel de fiecare data. Regulile nu erau scrise in piatra. Se experimentau variatii; moderatorii comparau notele si schimbari utile au fost adaugate de altii.

La inceput, sesiunile de tranzactionare durau intre zece si cincisprezece minute. Aceasta incetinea jocul si au fost scurtate. Cand s-au apropiat de cinci minute, jocul s-a derulat mai bine.

Similar s-a intamplat si cu sesiunile de solidaritate care s-au micsorat de la zece la patru minute.

La început nu a existat nici o prima pentru a avea mai mult de un jeton de aceeasi culoare, dar aceasta situatie a fost bonificata pentru a justifica regula care nu permitea tranzactionarea jetoanelor de aceeasi valoare.

Unii moderatori dadeau un set nou de jetoane tuturor dupa cate o sesiune de tranzactionare si de solidaritate. Pachetele de jetoane erau in continuare grupate pe trei nivele desi in anumite limite, numarul lor nu era egal. Alti moderatori lasau jucatorii sa continue cu jetoanele pe care le aveau.

Premiile erau unice la inceput, dar mai tarziu, au devenit obiecte care puteau fi impartite tuturor in timpul discutiilor, cum ar fi cutii de bere, prajituri mari sau cutii de prajiturele sau fursecuri (Berea nu era folosita in scoli).

S-a descoperit ca jucatorii care mai jucasera (chiar cei care doar citisera prezentarea) nu jucau cu acelasi entuziasm cu care jucau cei care nu mai auzisera de joc. S-a adaugat o regula care spunea ca cei care jucasera nu aveau voie sa mai joace inca o data. Aceste persoane deveneau asistentii moderatorilor. Entuziasmul (castigarii premiilor) era necesar ca sursa de energie pentru joc. Daca cititi aceasta ar trebui sa fiti descalificat ca si jucator, dar puteti fi un bun organizator sau asistent.

Unii entuziasti au hotarat sa organizeze un joc urias cu peste o suta de elevi din toata Canada timp de doua saptamani. S-au obtinut fonduri (in special de catre activistii din zona Toronto) de la CIDA, si de la armata, permisiunea de a folosi un teren urias din Shylo, in sudul Manitoba, o rezervatie folosita de obicei pentru exercitii militare. Participantii au devenit locuitori a cinci "natiuni" fiecare dotata cu un cort cu diferite grade de comfort, cele mai bogate natiuni avand frigider, deserturi de lux, hamace si mai multa mancare decat necesar, in timp ce natiunile cele mai sarace abia aveau cu ce sa supravietuiasca. Obiectele ce puteau fi tranzactionate incurajau natiunile sa interactioneze. Multi adulti lucrau ca moderatori permanenti, si includeau un medic, doua asistente, un psiholog, un nutritionist si cativa profesori, care fusesera instruiti sa aiba grija ca nimeni sa nu pateasca ceva (moderatorii aveau portocale, de exemplu, pe care le dadeau celor din natiunile cele mai sarace pentru a fi hraniti suficient). Toti moderatorii aveau statii de emisie receptie si puteau comunica de cate ori era nevoie. (Aceasta a produs confuzie in randul soferilor de camioane care conduceau pe autostrazile din sudul Manitoba si Dakota de nord, si care incercau sa inteleaga cine putea fi "Marele dovleac", "Spook" si altii, numiti cu nume caraghioase pentru a identifica natiunile din joc sau codurile asociate anumitor conditii si instructiuni de joc.

Rezultatele au fost spectaculoase, jucatorii celor mai bogate natiuni au inceput sa se poarte ca fascistii si natiunile sarace au inceput sa organizeze miscari de rebeliune prin care furau mancarea. In orice caz totul a devenit prea patimas, asa incat jocul a trebuit sa fie intrerupt dupa o saptamana, in loc de doua, si a doua zi au fost necesare multe ore de discutii.

In mod ironic, tanarul care a devenit presedintele celei mai bogate natiuni, a sfarsit prin a se purta ca un dictator totalitar, spre jena lui ulterioara pentru ca, dupa cum a spus la discutii, fusese un activist socialist intreaga viata. In tot cazul a fost complet"prins" de joc.

Jocul a functionat. Nu ca un joc corect pentru o competitie cu premii, dar ca un mijloc de a deschide ochii pentru cei care stateau intr-o indolenta complet inconstienta si nepasatoare in fata inechitatilor sociale. O invatatura importanta a fost aceea ca s-a intamplat mai repede decat au estimat organizatorii. O alta invatatura a arata cat de important este pentru moderatori sa exploateze nemultumirile ca sursa de energie in timpul discutiilor pentru a explica scopul jocului si pentru a face comparatii cu societatea. A fost acordat timpul necesar pentru a reduce nemultumirile sau dezamagirea si pentru a le transforma in invataminte eficiente.

Trecerea timpului

In 1971, eu (autorul) a trebuit sa incetez cercetarea activa. Am castigat o bursa Commonwealth platita de guvernul Ghanei, pentru a ma duce la Universitatea din Ghana pentru a-mi lua doctoratul in sociologia dezvoltarii. Astfel s-a sfarsit activitatea mea de membru al Grupului Frazer si munca mea de co-editor al Bias. Din Ghana am mers in mai multe locuri, in special in Africa si Asia; am vizitat pentru scurt timp Vancouver din cand in cand, dar nu am mai trait niciodata acolo.

Se pare ca jocul a incetat sa mai fie jucat in vestul Canadei. Copiii miscarii de la Haight si Ashbury au fost inlocuiti de dependentii de droguri si vagabonzi, si parazitii acestora, proxenetii si traficantii. Starpower a fost distrus de America corporatista si a primit drepturi de autor in 1993, a devenit un mijloc de a face profit, proprietate a altor proxeneti si traficanti, in loc sa ramana un mijloc de modelare a constiintei publice asa cum l-au considerat activistii naivi si idealisti ai anilor saizeci.

Am auzit de la prietenii mei ca marele joc organizat pe terenul militar din sudul Manitoba s-a repetat, dar nu am detalii. In acea vreme nu exista puterea de comunicare a internetului si plecand peste ocean a insemnat ruperea de modalitati simple si rapide de comunicare.

Idealul jocului, ca mijloc de ridicare a constiintei politice, ramane, cu toate acestea, si poate fi utilizat in continuare de entuziasti din alte tari, alte culturi si alte timpuri. Jucat asa cum trebuie, este foarte eficient.

Anexa; cateva corespondente

Phoebe:

Phil:

Phoebe:

Phil:

Phoebe:

Phil:

Phoebe:

Phil:

Phoebe:

Phil:

Mai tarziu

Phoebe:

Phil:

Phoebe:

Phil:

Phoebe:

Phil:

Phoebe:

Phil:

Phoebe:

Phil:

* nb: Soarele este o stea.

© Drepturi de autori 1967, 1987, 2007 Phil Bartle
Web conceput de Lourdes Sada

––»«––

Ultima actualizare: 2011.08.27