Tweet Traduceri:
Alte formate:Alte Pagini:ModuleHarta Site-uluiCuvinte CheieContactDocument FolositoareLink-uri utileSumar:Sumar:Sumar:Sumar:Sumar:Sumar:Sumar:Sumar:Sumar: |
„PUTEREA SORILOR”* ÎN ANII ’60Recenzie şi analiză sociologicăde Phil Bartle, PhDTraducere de Oana BajkaContext: La sfârşitul anilor ’60, Canada de vest, ca multe alte locuri ale lumii occidentale, îşi trăia propria revoluţie culturală (hipioţi, droguri, yipioţi, anti organizare actuală, păr lung, ulei de paciuli şi îmbrăcăminte colorată). Aşa cum se întâmplă cel mai adesea în cazul Canadei, revoluţia a avut tendinţa de a fi mai politicoasă, mai reticentă şi mai puţin exuberantă decât a fost în multe locuri din SUA. Ei? O asociaţie liberă de activişti căutau modalităţi de a deschide ochii lumii faţă de nedreptatea şi inegalităţile modurilor tradiţionale de a face ceva. Au fost puţin naivi să creadă că era nevoie doar să demonstreze acele inechităţi pentru a aduna susţinători într-o mişcare care să le înlăture. Era o epocă inocentă. În această asociere liberă de activişti erau mulţi americani care aleseseră să locuiască în Canada pentru a evita serviciul militar în Vietnam. Acesta a reprezentat principalul mijloc de comunicare clandestină între vestul Canadei şi SUA. O parte din protestele „non-hippie” ale anilor ’60 includeau tineri care au plecat ca „voluntari” în ţările sărace pentru a oferi asistenţă specializată pe salarii locale. Cuso, de exemplu, a fost formată cu şase săptămâni înainte de formarea Corpurilor de Pace Americane (American Peace Corps) în 1961, prin amestecarea a trei programe de voluntariat peste hotare organizate de trei mari universităţi din Canada. (Marea diferenţă dintre ele consta în faptul că salariile celor de la Cuso erau în principal plătite de gazde, Cuso fiind un ONG, pe când voluntarii de la Corpurile de Pace Americane erau funcţionari americani, Corpurile de Pace fiind o ramură a aparatului birocratic american). Până la sfârşitul anilor ’60, sute daca nu chiar mii dintre aceştia s-au întors în Canada, mulţi dintre ei cu opinii radicale din pricina experienţei de viaţă în ţări sărace, şi proaspăt conştienţi că răspunsul nu consta în ajutoare ci mai degrabă într-un tratament echitabil în domeniile comerţului şi finanţelor internaţionale. Asociaţie liberă a evoluat într-un grup care s-a autointitulat „Grupul Fraser”, de pe lângă „Institutul Fraser”, un grup regional de experţi cu orientare de extremă dreapta. Cinismul numelor a fost extins la publicaţia lor care se numea „Părtinire” („Bias” în engleză), pentru a demonstra că toate publicaţiile sunt părtinitoare dar acest grup se consideră suficient de cinstit pentru a recunoaşte asta. Cineva a adus descrierea unui joc numit „Puterea sorilor” în care se spunea că a fost produs de o comunitate de ştiinţe politice de la Berkeley. Era în domeniul public. A fost adoptat pe nerăsuflate de câţiva activişti şi a început să fie folosit ca instrument educaţional în şcoli, în grupuri religioase, asociaţii locale de voluntari şi în orice grup care părea să aibă potenţiali jucători. Activiştii găsiseră un instrument pentru deschiderea ochilor pe care vroiau să o întreprindă. În zona Vancouver, BC, cel mai entuziast organizator al jocurilor Puterea sorilor a fost învăţătorul John McBride. Jocul nu a venit complet dezvoltat iar activiştii care au fost facilitatori pentru desfăşurarea jocurilor au comparat notiţe, au făcut modificări şi au testat diferite variante. Nu exista nici o variantă „oficială” între multele variaţii care se jucau. Elemente esenţiale: Jocul era condus de un facilitator şi, în mod optim, de trei asistenţi. Era descurajată sau interzisă ideea existenţei unor observatori care să nu participe. Jocul era descris ca un sistem politic pe trei straturi, în care participanţii aveau experienţa unora dintre caracteristicile diferite ale fiecăruia dintre cele trei niveluri (grupuri / clase). S-a descoperit că funcţiona cel mai bine cu treizeci de participanţi, plus minus şase. Funcţiona cel mai bine desfăşurat pe parcursul a două sau trei ore. Prima parte era compusă din sesiuni de schimb de câte 5-6 minute, intercalate cu sesiuni de solidaritate de câte 4-5 minute. După aproximativ patru sau cinci sesiuni din fiecare categorie grupul trebuie să realizeze împreună cu facilitatorul raportul acestor sesiuni, ceea ce ar putea dura o oră sau mai mult. Sesiunea aceasta de discuţii este esenţială pentru că sesiunile de schimb şi solidaritate produc o mare cantitate de energie, bazată mai ales pe frustrare şi revoltă, iar această energie trebuie să fie canalizată spre beneficii educaţionale şi spre interpretarea educaţională a experienţei. Existau trei premii, expuse public, de acordat primelor trei persoane în ordinea descrescătoare a punctajelor. Fiecărui jucător i se dădea câte un pachet cu jetoane de carton colorat şi fiecare culoare reprezenta o valoare diferită. (În mod obişnuit, ele valorau 5, 10, 15, 25 şi 80 de puncte). Jetoanele reprezentau moneda jocului. Pachetele de jetoane erau împărţite la întâmplare jucătorilor. Unele pachete, aproximativ o treime, aveau o valoare mare, altele o valoare medie şi altele o valoare mică. Jucătorilor li se spunea să aleagă un jeton, să îl ascundă şi să abordeze pe cineva care dă impresia că ar vrea să facă schimb. Nu era permisă conversaţia decât dacă cei doi jucători se ţineau de mâini ca într-un salut în timpul căruia puteau negocia un schimb. Le era permis să vorbească până la negocierea schimbului, apoi, după ce îşi desprindeau mâinile, nu mai aveau voie să vorbească. Jucătorii nu puteau de asemenea să facă schimb de jetoane de aceeaşi culoare. La sfârşitul sesiunii de schimb jucătorii aveau o întâlnire cu tot grupul şi toate numele lor erau scrise pe tablă, alături de punctajul fiecăruia, constând în suma valorilor jetoanelor pe care le deţineau. Deţinătorii punctajelor din prima treime a listei au devenit pătrate, deţinătorii punctajelor din ultima treime a listei au devenit triunghiuri iar grupul din mijloc a devenit cercuri. Pătratele albastre, cercurile galbene şi triunghiurile roşii (late cam de 8-10 cm) erau confecţionate de asemenea din carton şi purtate în jurul gâtului, agăţate pe o aţă. (Culorile şi formele simbolurilor aveau sensuri pentru activiştii din anii şaizeci). Era ţinută şi o ceremonie pentru a pune pătratul, cercul sau triunghiul (colierul de identificare a clasei) la gâtul fiecărui participant. La începuturi a devenit prea evident că era o „greşeală” regula că trebuie să se facă schimb între jetoane de valori diferite. Participanţii au devenit suspicioşi. După discuţii cu participanţii şi în cadrul asociaţiei de activişti, s-a hotărât că trebuie stabilit un avantaj pentru a accepta un jeton de o valoare mai mică decât valoarea jetonului oferit. Dacă aveai două sau mai multe jetoane de aceeaşi valoare, aveai un bonus de 10 puncte (30 puncte pentru 3 şi 60 puncte pentru 4 jetoane de aceeaşi valoare). Acest lucru a făcut ca regula schimbului de jetoane cu valori diferite să fie mai acceptabilă. După fiecare sesiune de schimb a urmat o sesiune de solidaritate. Jucătorii Erau grupaţi în funcţie de simboluri formă-culoare şi li se dădeau patru minute pentru a alege în unanimitate pe unul dintre ei care să primească un jeton bonus. Valoarea jetonului bonus era suficient de mare pentru a-l propulsa pe beneficiar în grupul formă-culoare superior (triunghiul se transforma în cerc, cercul în pătrat). La sfârşitul sesiunii se recapitulau toate numele şi punctajele de pe tablă. Tuturor celor care şi-au sporit punctajele pentru a ajunge într-un grup formă-culoare superior li se oferea în mod ceremonios noul colier de identificare. Un jucător care ajungea prea jos în clasa lui era retrogradat în tăcere şi i se dădea colierul clasei inferioare. Ţintele şi obiectivele: În termenii obiectivelor declarate (mai mult aparente decât reale) de a câştiga premiile, jocul nu era drept. Odată ajuns într-un anumit grup sau clasă formă-culoare, era foarte puţin probabil ca un jucător va putea să iasă din acel grup. Acordarea ceremonioasă a colierelor pentru cei care erau promovaţi era menită să mascheze acest lucru şi să facă în aşa fel încât să pară că există mobilitate socială. Faptul că majoritatea jucătorilor îşi petreceau majoritatea timpului ţinându-se de mâini şi vorbind cu potenţiali parteneri de schimb dădea iluzia că se realizează multe schimburi. Nu era aşa. Fiecare jucător avea impresia că el / ea nu realizează schimburi dar că toţi restul o fac. Se vorbea mult. Ţineţi minte că anii şaizeci au fost o perioadă cu o rată foarte mare de mobilitate socială în lumea occidentală, dacă ne luăm ca reper de exemplu rata studenţilor ai căror părinţi nu au mers la facultate. Tinerii vroiau şi se aşteptau să se descurce mai bine decât părinţii lor. Jocul (ca şi viaţa însăşi) a fost o mare dezamăgire pentru persoanele cu aceste valori şi aspiraţii. Nu oricine putea creşte să ajungă Prim-ministru. Această rată redusă de mobilitate în sus a fost cel mai evidentă (şi importantă) pentru jucătorii din grupul triunghiurilor roşii şi cel mai puţin evidentă pentru cei din grupul pătratelor albastre. Această diferenţă de percepţie a fost de cea mai mare importanţă pentru facilitator şi pentru conştientizarea politică în timpul sesiunii de discuţii evaluatoare din cea de-a doua jumătate a jocului. Facilitatorul trebuia să fie pregătit să se ocupe pro-activ de acuzaţiile de nedreptate din timpul discuţiei evaluatoare. Acele acuzaţii erau de multe ori surprinzătoare pentru membrii grupului de pătrate albastre, şi era planificat ca ei să le audă în timpul discuţiilor. Lecţia de învăţat era că persoanele cele mai apropiate de vârf erau şi cele mai în favoarea regulilor şi sistemului pe care le susţineau; cei de jos credeau că au o miză mai puţin importantă în sistemul oficial. În timpul discuţiilor evaluatoare facilitatorul trebuia să explice că scopul jocului nu era câştigarea premiilor, ci învăţarea şi înţelegerea unor caracteristici ale inegalităţii. De asemenea facilitatorul trebuie să se ocupe de acuzaţiile de manipulare. E nevoie ca frustrările şi sentimentele de nedreptate, mai ales în rândul triunghiurilor roşii, să fie canalizate spre învăţarea despre societate şi despre aranjamentele ei de putere. Într-o anumită măsură, toate situaţiile de învăţare sunt manipulări. Societatea este nedreaptă. Oamenii se nasc în clase diferite, grupuri etnice diferite, diferite categorii de venit, fără a avea de ales. Cei care sunt cei mai mult supuşi acestei discriminări, cei care înfruntă sărăcia, cei din clasele de jos, ei sunt cei mai conştienţi de nedreptatea din societate. Clasa mijlocie confortabilă nu este aşa de conştientă. Cei de la vârf au cel mai mult de pierdut dacă se schimbă regulile. Distribuirea iniţială a jetoanelor a fost la întâmplare. Este acelaşi lucru cu situaţia în care ne aflăm la naştere, nu ne alegem părinţii. Odată ce jetoanele-monedă au fost distribuite la întâmplare, jucătorii s-au trezit într-o clasă de sus, de mijloc sau de jos şi a devenit probabil că vor rămâne acolo pe întreaga durată a jocului. Curând frustrarea în rândul triunghiurilor roşii a escaladat şi uneori a avut ca rezultat o „lovitură” sau o „rebeliune”. Uneori cele trei premii au fost „prădate” şi confiscate de triunghiurile roşii. Acela a fost considerat de facilitator un moment oportun pentru a suspenda sesiunile de schimb şi de solidaritate şi pentru a trece la a doua parte a jocului, discuţiile evaluatoare. Ca şi în ziua de astăzi, societatea din anii şaizeci din vestul Canadei era nedreaptă. Existau intoleranţă şi discriminare împotriva indienilor aborigeni (acum numiţi „Primele naţiuni”), împotriva chinezilor, persoanelor din Asia de sud, celor care primeau ajutoare de stat, cerşetorilor şi împotriva puţinelor persoane de origine africană. Clasa de mijloc a presupus cu îngâmfare că nu există discriminare, că ea se petrecea doar în sudul SUA, nu şi aici. Persoanele aparţinând acelor grupuri discriminate şi săracii erau foarte conştienţi de nedreptatea din societate, dar a fost nevoie de un joc precum Puterea sorilor pentru a demonstra acest lucru confortabilei majorităţi îngâmfate. El a demonstrat de asemenea tipurile de stratificări care se găseau în India castelor sau în apartheidul din Africa de Sud, precum şi între naţiunile sărace şi cele bogate. Cu un facilitator priceput şi erudit, sesiunea de discuţii evaluatoare a devenit mijlocul prin care jucătorii îşi puteau exprima frustrările şi experienţele şi apoi le puteau lega de realităţile politice ale societăţii lor şi ale lumii în general. Variaţiuni ale regulilor: Jocul nu s-a jucat exact la fel de fiecare dată. Cu siguranţă că regulile nu erau bătute în cuie. Au fost încercate variaţiuni, facilitatorii şi-au comparat notiţele şi au fost adăugate schimbări utile. La începuturi, duratele pentru sesiunile de schimb era de zece până la cincisprezece minute. Aceasta tărăgăna jocul, astfel că au fost scurtate. Când au ajuns de cinci minute, jocul s-a desfăşurat mai bine. Aceeaşi situaţie în cazul sesiunilor de solidaritate scurtate de la zece la patru minute. La început nu exista nici un bonus pentru cei care aveau mai mult de un jeton de o culoare dar acesta a fost adăugat la modalitatea de punctare pentru a oferi o scuză pentru regula că jetoanele de aceeaşi culoare nu puteau face obiectul aceluiaşi schimb. Unii facilitatori dădeau participanţilor un nou set de jetoane după o sesiune de schimb şi solidaritate. Pachetele de jetoane erau în continuare grupate în cele trei niveluri, deşi erau inegale la întâmplare. Alţi facilitatori au lăsat jucătorii să continue cu jetoanele pe care le aveau. La început premiile erau unice dar mai târziu ele s-au transformat în lucruri care puteau fi distribuite tuturor în timpul discuţiilor evaluatoare, cum ar fi lăzi de bere, torturi mari sau cutii cu prăjituri sau brioşe. (În şcoli nu s-a folosit bere). S-a descoperit că jucătorii care mai jucaseră jocul (inclusiv mulţi dintre cei care doar îi citiseră descrierea) nu l-au jucat cu la fel de mult entuziasm ca acele persoane care nu mai auziseră de joc. A fost adăugată regula următoare: cine a mai jucat o dată jocul nu mai are voie să joace. Astfel de persoane au fost recrutate ca asistenţi ai facilitatorului. Era nevoie de entuziasm (pentru câştigarea premiului) ca sursă de energie a jocului. Dacă citiţi asta ar trebui să fiţi descalificat ca jucător dar aţi putea fi un bun facilitator sau asistent. *********Unii entuziaşti au decis să organizeze un joc imens cu peste o sută de studenţi din toată Canada pe parcursul a două săptămâni. Au fost obţinute un grant (mai ales de către activiştii din Toronto) de la CIDA şi permisiunea armatei de a folosi un imens teren la Shylo în sudul Manitobei, o rezervă utilizată pentru exerciţii militare. Participanţii au devenit rezidenţi a cinci „naţiuni”, fiecare grup cu cort propriu şi variaţii foarte mari de confort – cea mai bogată naţiune avea un frigider, deserturi de lux, paturi de campanie şi mult mai multă mâncare decât aveau nevoie, în timp ce naţiunea cea mai săracă avea condiţii minime de supravieţuire. Bunurile de schimb încurajau naţiunile să interacţioneze. Erau mulţi adulţi care lucrau ca facilitatori permanenţi, inclusiv un medic, două asistente medicale, un psiholog, un nutriţionist şi câţiva profesori, toţi instruiţi să se asigure că nimeni nu va avea de suferit prea tare (de exemplu, facilitatorii aveau portocale pe care să le dea rezidenţilor celei mai sărace naţiuni pentru a se asigura că se hrănesc cu ceva). Toţi facilitatorii aveau aparate portative de emisie-recepţie şi se puteau întâlni oriunde era nevoie. (Aceasta i-a zăpăcit pe câţiva şoferi de tir de pe autostrăzile din sudul Manitobei şi din nordul statului Dakota de Nord, care încercau să înţeleagă cine sunt „Marele dovleac”, „Fantoma” şi alte nume amuzante date naţiunilor în joc sau unor coduri pentru anumite condiţii ori instrucţiuni). Rezultatele au fost spectaculoase, jucătorii naţiunilor celor mai bogate au început să se poarte ca fasciştii, iar naţiunile sărace generau rebeliuni care organizau furturi de alimente. Totuşi, jocul a devenit prea intens şi a trebuit să fie oprit după prima săptămână. Au fost necesare multe ore de discuţii evaluatoare în ziua următoare. A fost ironic că tânărul care a devenit preşedintele celei mai bogate naţiuni a ajuns să se poarte ca un dictator totalitar, spre ruşinea sa ulterioară pentru că, aşa cum a explicat în timpul discuţiilor, el fusese în viaţa reală un activist socialist. Oricum, a fost cu totul „absorbit” de joc. *********Jocul Puterea sorilor a funcţionat. Nu ca un joc drept de competiţie pentru premii, ci ca un deschizător de ochi pentru cei care din comoditate erau inconştienţi sau nepăsători faţă de inechităţile din societate. Un lucru important învăţat a fost că totul s-a întâmplat mult mai rapid decât prevăzuseră iniţial planificatorii. Un alt lucru învăţat a fost importanţa faptului ca facilitatorul să folosească frustrarea ca sursă de energie în timpul discuţiilor pentru a explica scopul jocului şi pentru a face paralele cu societatea. A trebuit să fie utilizat tot timpul necesar pentru a reduce şi a disipa frustrarea şi nemulţumirea, prin transformarea lor într-o resursă eficientă de învăţare. Timpul trece: În 1971, eu (acest autor) am fost nevoit să îmi sfârşesc observaţiile ca participant la aceste evenimente. Am câştigat o bursă Commonwealth plătită de guvernul din Ghana pentru a merge la Universitatea din Ghana şi a urma doctoratul în sociologia dezvoltării. Astfel, au luat sfârşit calitatea mea de membru în Grupul Fraser şi munca mea în calitate de co-editor la Părtinirea. Din Ghana am mers în multe locuri, mai ales în Africa şi în Asia; vizitam Vancouver-ul din când în când dar nu am mai locuit acolo niciodată. Se pare că jocul a încetat să se mai joace în vestul Canadei. Copiii florilor de la Haoght şi Ashbury au fost înlocuiţi de dependenţi de droguri, prostituate şi paraziţii lor, proxeneţii şi traficanţii de droguri. Puterea sorilor a fost coruptă de America corporatistă şi i-au fost asociate drepturi de autor în 1993, devenind un instrument pentru profit, proprietatea altor proxeneţi şi traficanţi, în loc de instrumentul de conştientizare în domeniul public care era pentru activiştii naivi şi idealişti din anii şaizeci. Am auzit de la prieteni că marele joc de pe terenul militar din sudul Manitobei a fost repetat dar nu cunosc detalii. Pe atunci utilizarea Internetului nu era aşa de răspândită iar plecarea departe de casă însemna să te rupi de moduri de comunicare facilă şi rapidă. Totuşi, idealul jocului, ca mijloc de conştientizare politică, rămâne şi poate fi utilizat de alţi entuziaşti în alte ţări, alte culturi şi alte timpuri. Dacă este făcut cum trebuie, e foarte eficient. *********Anexă; Corespondenţă:
Phoebe: *********Mai târziu *********Unde sunt ei acum? Warren Allmand, Rocky Amos, Bergen Amren, Dorothy Carr, Mike Casey, Doug Coward, Gordon Fish, Barry Flemming, Linda Freeman, J. Fuccilo, Carole Gagnon, Marion Geros, Nigel Hawkesworth, Mary Krug, E. Lai, Kavi Levitt, Don Morrison, Tom Morton, Bob Sallery, Murray Sallis, Mark Schlingerman, Michael Sinclair, Linda Smith, Paul Sweezy, M.T. Taung, Hendryk Urbanski, John Wilcox. Susanne Wise, P.A. Wright. ********** nb: Soarele este o stea. ––»«––© Drepturi de autor: 1967, 1987, 2007 Phil Bartle
––»«–– |
Pagina principală |
Metode de formare |