Traduceri:

Alte pagini:

Sociologie:
Pagina Principală
Notiţele cursului
Discuţii
Hub

Cuvinte Cheie
Module

Utilităţi:
Hartă Site
Contact
Documente Folositoare
Linkuri Utile

DIMENSIUNEA POLITICĂ

de către Phil Bartle, PhD

tradus de Ramona Băltăreţu Jacob

Introducere în modul (Hub)

Cu alte cuvinte, dimensiunea politică a culturii şi societăţii este constituită din lupta pentru putere.

În timp ce politica şi ştiinţele politice includ discuţii despre diverse lucruri, cum ar fi ideologiile politice, dimensiunea politică a societăţii se limitează la putere, şi lasă ideologia la dimensiunea valorilor culturii.

Partidele politice sunt instituţii şi aparţin dimensiunii instituţionale sau interacţionale.

Cât despre toate cele şase dimensiuni culturale, şi dimensiunile fizice lungimea, lăţimea şi înălţimea, dimensiunea politică este un concept, bazat pe motiv decât pe observaţie, şi există în mintea noastră.

Nu este intrinsec în cultură, nici nu este un aspect al culturii; este o dimensiune.

De exemplu, când avem “două” mere, conceptul “două” nu este intrinsec prezent în mere, ci doar în mintea noastră.

Puterea este unul dintre cele trei elemente, împreună cu prestigiul şi bunăstarea,  ale inegalităţii sociale sau de clasă, studiate de sociologi.

Dimensiunea politică este prezentă în orice entitate socială sau culturală, de la cu cea mai mică formă de interacţiune, cum ar fi într-o diadă (doi oameni), şi până la o întreagă ţară.

Aşa cum un creion ce poate fi scurt sau lung, are mereu o lungime, tot aşa grupurile şi instituţiile mici sau mari au o dimensiune politică.

Interacţioniştii simbolici preferă să studieze la micro nivel, grupuri mici, şi exercitarea puterii în cadrul lor.

În timp ce atât funcţionaliştii şi sociologii conflictologi sun preocupaţi de macro nivel, abordarea lor diferă foarte mult.

Funcţionaliştii văd sistemul politic naţional aşa cum se prezintă în aparenţă, un set de instituţii ce tind să balanseze grupuri ce se întrec pentru putere, prin urmare deciziile naţionale reflectă valorile majorităţii.

Sociologii conflictologi vad o “elită a puterii,” compusă în principal din lideri de corporaţii, ce deţin marea majoritate a puterii, de obicei din umbră.

Scopul elitei puterii este să menţină un sistem de privilegii pentru cei aflaţi în topul sistemului de clasificare al ţării.

Doi sau trei prieteni merg pe stradă.

De îndată ce se apropie de o intersecţie, unul dintre ei propune să meargă pe o altă stradă.

Persoana care face propunerea încearcă să exercite putere.

Dacă ei merg pe lată stradă sau nu, reflectă cantitatea de putere deţinută în momentul respectiv de prietenul care a făcut propunerea.

Numim mici grupuri ce nu sunt oficiale (cum ar fi prietenii tăi de pe stradă) şi cete (de obicei întâlnite în cadrul societăţilor de agricultori şi vânători) ce nu au un lider oficial permanent ca fiind “acefale” (însemnând “fără conducător”).  Exerciţiul de conducere este neoficial, temporar şi efemer.

Canada ia o decizie naţională în a-şi alege primul ministru.

Toate evenimentele care au loc –– întâlniri de partid, campanii, votarea –– sunt legate de dimensiunea politică, prin faptul că o persoană este aleasă pentru a exercita o mare cantitate de putere.

Putem avea o imagine mai clară a dimensiunii noastre politice dacă privim cum a fost construită şi asamblată de-a lungul mileniului.

Odată cu cea mai mare parte a schimbării sociale, dezvoltarea politică a început să fie cumulativă: lucruri noi sunt adăugate la cele vechi în loc să le înlocuiască pe cele vechi.

Lucrurile vechi pot continua atâta timp cât nu sunt disfuncţionale, chiar dacă nu mai sunt necesare.

În cadrul societăţilor cele mai simple, sistemul politic este unul ce diferă puţin în modul în care a fost obţinută puterea de către cel mai puternic, în comparaţie cu cel mai puţin puternic.

Din punct de vedere al distribuţiei puterii, este un lucru foarte egalitarist.

Cu cât societatea devine mai complexă, diferenţa dintre cel mai puţin puternic şi cel mai puternic creşte.

Comparaţi un lider de vânătoare neoficial dintr-o societate de agricultori, cu membrul unei cete cu mai puţină putere.

Diferenţa este foarte mică.

Diferenţa la Washington, DC, dintre preşedintele Casei Albe, şi un om de serviciu dintr-un hotel amărât din centrul oraşului Washington, este imensă.

Diferenţa dintre cel mai mic şi cel mai mare ca grad de putere creşte odată cu complexitatea societăţii.

Gradul de putere mult mai neoficial şi egalitarist nu a dispărut odată cu apariţia sistemului agricol şi apoi a societăţii industriale.

Alocarea egalitaristă şi neoficială a puterii rămâne în sectorul privat şi domestic al societăţii, în timp ce sistemele ierarhice sunt mult mai răspândite în arenele publice.

O preocupare importantă a sociologilor este diferenţa dintre utilizarea legitimă şi nelegitimă a puterii.

Când este legitimă este numită autoritate, şi când nu este legitimă este numită coerciţie.

De la originea oraşelor şi statelor, continuându-se cu revoluţia agricolă, capul statului, de obicei un rege la început, a monopolizat utilizarea forţei legitime.

De aceea, armata şi poliţia sunt asociate îndeaproape cu guvernul, şi multe regimente din Commonwealth (organizaţia statelor vorbitoare de limba engleză) sunt numite “proprietatea regelui . . .,” reflectând istoria.

Un motiv important pentru aceasta este faptul că violenţa, sau mult mai important, ameninţarea violenţei, a constituit o manieră folositoare şi eficientă de exercitare a puterii.

După cum a spus Mao Tse Tung, “Puterea se află la capătul ţevii unui pistol.”

Politica şi armata au avut mereu o relaţie specială una cu alta de-a lungul istoriei umanităţii.

De multe ori, de-a lungul istoriei umanităţii, războiul a fost folosit, începând cu revoluţia agricolă, pentru a obţine obiective politice.

Consultaţi lucrarea despre religie. Deşi la suprafaţă, numărul mare de războaie bazate pe religie par să fie conflicte izbucnite din cauza orientării religioase, o analiză mai aprofundată dezvăluie scopuri politice.

Sociologii ce studiază conflictul percep poliţia ca pe o parte a unui sistem de justiţie ce are ca scop principal oprimarea celor săraci şi neprivilegiaţi.

Experţii în ştiinţe politice văd trei tipuri de sisteme politice naţionale, monarhii, democraţii şi dictaturi (inclusiv oligarhiile).

În cea mai mare parte, acestea sunt toate sisteme de alocare a puterii într-un stat, şi diferenţa dintre ele este o diferenţe de succesiune, prin felul în care sunt aleşi noi lideri când cei vechi mor sau sunt detronaţi.

Când succesiunea este paşnică şi ordonată, cel mai probabil că statul va rămâne stabil.

Weber a văzut trei tipuri diferite de autoritate.

Puterea “carismatică” se bazează pe personalitatea individului.

Puterea “tradiţională”  se bazează pe legitimitatea legilor cu privire la succesiune.

Puterea “birocratică” se bazează pe legile raţionale pentru alegerea unui succesor (acordarea de atenţie rangului, nu purtarea individuală a acestuia).

Cuvântul democraţie derivă din limba latină, “demo” înseamnă “poporul”, şi “cratia” înseamnă “putere.”

Sloganul “putere poporului” este într-adevăr un strigăt pentru democraţie.

Sufixul, “archi” derivă din limba greacă şi de asemenea, înseamnă "putere".

O monarhie este condusă de o persoană (regele sau regina) şi “oli” (ca în oligarhie) înseamnă câţiva.

Într-o monarhie europeană, atunci când regele sau regina moare, succesiunea este de obicei efectuată urmând tradiţia, de exemplu primul născut pe linie bărbătească este selectat automat.

(Acest lucru este diferit în Akan societăţile matriliniare, acolo unde noul lider este ales din rândul succesorilor pe linie femeiascăce ce stăpânesc titlul de rege, şef, sau înţelept; succesiunea nu este automată).

Succesiunea în cazul dictaturilor sau al oligarhiilor este de obicei asigurată cu ajutorul forţei armate, în timp ce succesiunea în cazul democraţiilor este de obicei asigurată prin mijloace legale şi raţionale, cum ar fi alegerile.

Sistemul nostru parlamentar este numit “ democraţie reprezentaţională” ce este de fapt un oximoron.

Când oamenii votează, ei renunţă la putere în favoarea persoanei sau persoanelor alese, şi nu mai au dreptul la implicare directă în deciziile ce afectează naţiunea sau statul.

Democraţia directă înseamnă că toată lumea continuă să fie implicată în luarea de decizii, dar acest lucru este inaplicabil în societăţile mari, complexe, şi poate fi practicat numai în cadrul unor grupuri foarte mici, cluburi, sate, comune rezidenţiale sau asociaţii.

Pe scena mondială, avem două forţe ce se mişcă în direcţii diferite.

Pe de o parte vedem o mişcare către o economie globală pentru că socialismul este înlocuit de capitalism.

Pe de altă parte, vedem o creştere puternică a naţionalismului (unii îl pot numi fanatism) sau localismului.

© Drepturi de autor 1967, 1987, 2007 Phil Bartle
Web conceput de Lourdes Sada
CSS: Ana Maria Mădălina Panait

––»«––

Ultima actualizare: 2011.08.26