Traduceri:

Alte pagini:
Cuvinte Cheie
Module de training

Sociologie:
Prima pagină
Notiţele cursului
Discuţii
Hub

Utilităţi:
Hartă Site
Contact
Documente Folositoare
Linkuri Utile

SENTINŢELE DE CONDAMNARE

Cu ce scop?

Autor Phil Bartle, PhD

Tradus de Ioana Ciobotea

Materiale de pregătire

Sistemul nostru judiciar nu are o politică integrată sau coerentă privind scopul sau obiectivele sentinţelor date infractorilor condamnaţi.

În schimb are un amestec de trei obiective diferite, care nu se justifică în lumina cercetărilor ştiinţifice asupra comportamentului uman, şi care sunt incompatibile unul cu altul.   Aceste trei scopuri sunt (1) pedeapsa judiciară, (2) reabilitarea şi (3) detenţia.

Pedeapsa judiciară este scopul cu cel mai lung trecut.   În societăţile cele mai simple, regula era răzbunarea, şi ea era înfăptuită de grupurile înrudite afectate.   Odată cu formarea guvernelor, cum ar fi regatele, aplicarea pedepsei n-a mai fost lăsată la latitudinea familiilor afectate iar guvernele centrale au pretins monopol asupra uzului de forţă legitimă, inclusiv în cazul războaielor sau a pedepsirii infractorilor.

Regele sau reprezentantul coroanei (reprezentand guvernul central) a devenit unica instituţie cu drept de a comite asasinate, adesea prin decapitare, ulterior prin spanzurare, folosirea ghilotinei sau a camerei de gazare.  Pe măsură ce pedeapsa devenea mai "umana" (un oximoron), pedepsele corporale şi încarcerarea au început să înlocuiască asasinatul.

Puţinele cercetări pe care le-am făcut demonstrează că pedepsele nu funcţionează. Bineînţeles, prin condamnarea la moarte a criminalilor se asigură că ei nu vor mai putea comite alte crime, dar asta e ca şi cum ai arunca copilul odată cu apa din cadă.   Modelul nostru este adesea o reflecţie inconştientă a vechilor filme western hollywoodiene: există Băieţi Buni şi Băieţi Răi (sau, cum spunea Shrub, “Esti cu noi sau împotriva noastră").  Lumea însă nu este plină de băieţi buni şi băieţi răi; binele şi răul există în fiecare dintre noi.  Principala diferenţă între noi, cei din sala de curs, şi cei din închisoare este aceea că noi am ştiut să evităm să fim prinşi.  Omorand criminalul, statul distruge binele odată cu răul.

Orice pedeapsa mai mică, provocarea durerii şi a disconfortului, pare să fie justificată de dorinţa noastră emoţională colectivă de răzbunare, şi nu de motivarea ştiinţifică la rece a rezultatului obţinut. Infractorii care au suferit ca urmare a corecţiilor dureroase au tendinţa să dezvolte resentimente impotriva autorităţilor şi a societăţii în ansamblul ei.  Mai mult, pe perioada încarcerării, ei trăiesc într-o comunitate de deţinuţi cu mari aptitudini pentru a comite infracţiuni, reintrand apoi în societate după executarea  sentinţei cu şi mai multe aptitudini şi imaginaţie în legătură cu posibile viitoare infracţiuni.  Detenţia încurajează creşterea infracţionalităţii şi nu diminuarea ei.

Ca şi în cazul politicii OMS privind Asistenţa Medicală Primară, prevenirea ar fi mult mai puţin costisitoare în termeni de costuri financiare şi în termeni de durere şi suferinţă a victimelor şi infractorilor pedepsiţi.   Prevenirea ar putea include mult mai multe servicii pentru copii pentru a-i împiedica să o ia pe această cale.  Cu toate acestea, politicienii ştiu ca majoritatea oamenilor de rand nu au o abordare logică şi ratională în legătură cu infracţiunile, nutrind adesea sentimente de vinovaţie, şi preferă soluţia răzbunării dictată de emoţii în loc de cea rezonabilă a prevenţiei.   Deoarece scopul lor principal este să fie realeşi, politicienii tind să ia măsuri cu bătaie scurtă şi să abordeze o politică eficientă, mai degrabă decat să ofere soluţii veritabile, chiar dacă ele nu sunt întotdeauna populare.

Auzim vorba "a face pedeapsa pe măsura infracţiunii".  Nici aceasta idee nu este bine gandită.  Dacă un barbat violează o femeie, ar trebui pedepsit cu violul la randul său?  Cine ar trebui să fie însărcinat cu  aplicarea acestei pedepse?  (Dacă este suficient de atrăgător el ar putea fi violat în închisoare).  Sau, din contră, ar trebui dezarmat?  (Skinner / Violinistii riscă a fi piped / afânat cu feroaica în închisoare.)   Se stie foarte bine că o condamnare la închisoare e în acelaşi timp o condamnare la a fi violat, sau a fi obligat să devii iubitul cuiva cu mai multă putere, în schimbul protecţiei împotriva violului colectiv.  Aceasta este pedeapsa pe care o primesc deţinuţii găsiţi atrăgători de către ceilalţi deţinuţi.

Al doilea obiectiv, reabilitarea, este mai degrabă un concept idealist, şi nu unul argumentat ştiinţific.

Pentru inceput să indepărtăm din cuvant prefixul "re".  El implică revenirea la o condiţie anterioară.  Acest prefix implică faptul că autorul infracţiunii a fost cinstit şi nevinovat înaintea comiterii infracţiunii, iar acţiunea intentată de stat este făcută cu scopul de a-l aduce înapoi la aceasta condiţie.  Nimeni însă nu este complet inocent şi nevinovat, şi mulţi dintre deţinuţii actuali au avut o copilărie violentă şi plină de abuzuri, care îi împinge să comită mai tarziu tot felul de infracţiuni.  Cuvantul "recalificare" ar fi mai potrivit.

Deşi acest concept este vechi de zeci, dacă nu de sute de ani, nimeni nu a conceput încă un program pentru "recalificarea" infractorilor.  Recidivismul, rata reîntoarcerii în închisoare după prima detenţie, este înaltă, şi aproape în proporţie de 100% dacă infractorul este dependent de droguri.   Una din crimele care par să aibă o rată scăzută de recidivă este uciderea soţului sau a soţiei într-un moment de manie, deşi tot există plangeri publice împotriva criminalului.  Programul de asigurare a educaţiei în penitenciare iniţiat de Universitatea din Victoria (preluat mai tarziu de SFU), de la alfabetizare şi pană la nivel universitar, a avut un mare succes în reducerea recidivismului, dar nu şi în cazul dependenţilor de droguri.

Recalificarea unui criminal presupune probabil educare, şi găsirea unor modalităţi de a-şi îmbunătăţi respectul de sine.  Alte infracţiuni pot reclama alte elemente.  Pedofilia, molestarea sexuală a copiilor, pare sa fie incurabilă, astfel încat recalificarea nu este o soluţie.  Pedofilia apare în două forme, (1) cei care iubesc copiii şi nu doresc a le face rău, şi care văd sexul cu ei ca pe o formă acceptabilă de afecţiune, şi (2) cei care doresc să fie violenţi cu victimele vulnerabile şi fără apărare, caz în care cel mai adesea copiii sfarşesc prin a fi ucişi.  Foarte puţini oameni în societate fac această distincţie.  Aceşti criminali sunt numiţi "excroci" de către ceilalţi deţinuţi, sunţ situaţi în coada ierarhiei sociale printre deţinuţi, şi e nevoie să fie protejaţi împotriva violenţei şi a crimei celorlalţi.  Evident recalificarea ia forme complet diferite pentru aceste două categorii de infractori.   Din contra, jefuitorii de bănci tind să aibă o opinie foarte bună despre ei inşişi, considerandu-se un fel de Robin Hood, şi fiind de obicei situaţi in varful ierarhiei sociale a deţinuţilor.   Ca şi dependenţii de droguri, aceşti oameni par să fie dependenţi de adrenalina descărcată de acţiune, şi e foarte probabil ca vor comite din nou infracţiuni similare după eliberare.

Majoritatea sociologilor şi a psihologilor consideră că factorul motivant în violuri nu este libidoul, dorinţa de a face sex, ci dorinţa de a-şi exercita puterea.  O componentă a acestui aspect este o extensie a socializării legate de sex, iar o altă componentă este eşecul infractorului în a dobandi sentimentul de valoare în societate, căutand în compensaţie alte forme ilegale de putere.  Recalificarea nu trebuie să folosească metode cum ar fi tratamentul cu şocuri pentru reducerea libidoului, acolo unde sursa problemei nu este de fapt libidoul.

În concluzie, diferite infracţiuni sunt comise de persoane diferite cu diferite motivaţii, şi noi îi aruncăm pe toţi în acelaşi hotel de beton, şi le oferim experienţe similare, în timp ce e evident că este nevoie de tratamente complet diferite pentru a îi recalifica cu succes.

Este stupid, dacă nu imposibil, să se combine recalificarea cu pedepsirea.  Nimeni nu poate învăţa în timpul administrării pedepsei, şi mai ales nu poate dobandi un mai mare respect de sine. Resentimentele şi durerea vor exclude aceasta.

Termenul "detenţie" înseamnă pur şi simplu reţinerea deţinuţilor pană cand îşi îndeplinesc condamnarea, şi nu pedepsirea lor şi nici încercarea de a-i recalifica.  Prin definiţie, el este incompatibil cu ceilalţi doi termeni.  Detenţia se justifică prin dorinţa de a ţine aceste persoane departe de stradă, şi de a "proteja" societatea prin absenţa lor.  Punctul unde logica însă eşuează este acela ca majoritatea condamnărilor sunt pe perioade determinate de timp, iar cei încarceraţi vor fi eliberaţi la un moment dat.  Ei vor dobandi abilităţi noi şi noi sentimente negative împotriva autorităţilor şi împotriva societăţii în general.

Indiferent care ar fi scopul unei sentinţe de condamnare, ea va eşua atunci cand deţinuţii vor primi mesaje confuze şi vor trăi experienţe contradictorii.  Aceasta este ceea ce putem noi oferi astăzi.

© Drepturi de autor 1967, 1987, 2007 Phil Bartle
Web conceput de Lourdes Sada
Editat de Ana Maria Mădălina Panait

──»«──

Ultima actualizare: 2012.10.12