Tweet
Traduceri:
中文 / Zhōngwén
English
Español
Filipino/Tagalog
Français
Ελληνικά / Elliniká
Italiano
Português
Românã
Svensk
Alte pagini:
Module
Harta site-ului
Cuvinte cheie
Contact
Document utile
Link-uri folositoare
Cuprins:
Cuprins:
Cuprins:
Cuprins:
Cuprins:
Cuprins:
MUNCA SOCIALÃ LA NIVELUL COMUNITÃŢII
de cãtre Phil Bartle, PhD
traducere de Ioana Ciobotea
traducere revizuitã de Elena Gabriela Hosu
În onoarea lui Rädda Barnen*
Material de pregãtire
Dacã o comunitate se poate organiza pentru a construi o latrinã, de ce sã nu se organizeze pentru a efectua muncã socialã?
Introducere:
Acesta este un alt document de pregãtire din seria metodelor de mobilizare a comunitãţii vizãnd rezultate de altã naturã decât construirea unei surse de apã, a unei clinici medicale sau a unei şcoli.
Produsul sau rezultatul este un program de servicii pentru membrii vulnerabili ai comunitãţii, mulţi dintre aceştia putându-se ajuta singuri doar dacã li se oferã un mic ajutor şi încurajare.
Ce este munca (asistenţa) socialã?
Profesia de asistent social este o combinaţie de multe lucruri diverse. Se practicã de obicei de cãtre funcţionarii publici guvernamentali în lumea occidentalã (Europa şi America de Nord), în timp ce multe ONG-uri internaţionale au lucrãtori sociali ca angajaţi.
Clientela asistenţilor sociali e numitã adesea vulnerabilã, cum ar fi oameni ale cãror condţii sau circumstanţe speciale îi pun într-o poziţie de inferioritate sau vulnerabilitate în comparaţie cu majoritatea societãţii. În general, sunt incluşi membrii societãţii care au nevoie de ajutor. Aceasta include în mod specific pe cei cu invaliditãţi fizice sau mentale, persoane care nu sunt capabile sã munceascã pentru a trãi sau sã se îngrijeascã singure. În cazuri speciale, sunt incluse şi femeile maltratate ( fizic sau emoţional – uneori de cãtre soţi – şi care nu pot scãpa singure din situaţiile periculoase), persoane în vârstã bolnãvicioase, copii fãrã pãrinţi sau copii care sunt trataţi violent.
Sarcinile asistenţilor sociali includ în principal chestiuni administrative şi consiliere, împreunã cu unele mici intervenţii medicale (de obicei psihologice) şi sprijin. Asistenţii sociali oferã clienţilor lor câte puţin din experienţa lor de viaţã, sfaturi, informaţii, consiliere, dupã cum au nevoie. Fiecare caz e diferit.
Asistenţii sociali guvernamentali (sau cei din ONG-uri) din ţãrile occidentale (Europa şi America de Nord) oferã servicii care în alte ţãri sunt de obicei date de cãtre persoanele vârstnice sau de cãtre membrii familiei. Serviciile de muncã socialã sunt prea scumpe pentru guvernele ţãrilor mai puţin dezvoltate.
Cuvântul "social" poate deruta un pic deoarece în occident, unde este practicat cel mai mult, asistentul social nu lucreazã cu întreaga societate, şi nici mãcar cu o comunitate sau cu un grup într-un anumit context social. Asistentul social de obicei dirijeazã "cazurile", iar un caz se referã de cele mai multe ori la un individ sau cel mult la o familie.
Aceasta poate avea o notã uşor ironicã deoarece, acolo unde se predau cursuri de asistenţã socialã, în general într-o universitate, un departament sau o şcoalã de administraţie socialã sau asistenţã socialã, adesea (când se trateazã de instituţii mici), ele sunt ataşate departamentelor de sociologie. În schimb, aceste şcoli sau departamente se aflã acolo unde se predau cursuri despre dezvoltarea comunitãţii (ca şi cea mai mare parte a materialelor de pe acest website). Prin contrast, dezvoltarea comunitãţii este o activitate care vizeazã instituţiile sociale, cum ar fi comunitãţile sau grupurile, mai degrabã decât persoanele individuale. (Vezi: Comunitatea).
Unul din factorii motivanţi care au determinat dezvoltarea acestui web site este acela cã împuternicirea comunitãţilor este importantã şi foarte necesarã în ţãrile cu venituri joase. Limitarea pregãtirii asistenţilor sociali la cei care studiazã în universitãţi, limiteazã numãrul de potenţiali lucrãtori comunitari competenţi; aceste cursuri ar trebui predate cursanţilor de la nivelul şcolii medii (dupã ce au muncit şi au acumulat ceva experienţã de viaţã).
Acest document nu vã va învãţa cum sã deveniţi un asistent social (dupã cum nici modulul referitor la sursele de apã nu vã va învãţa cum sã deveniţi un inginer civil), dar vã va ajuta sã iniţiaţi şi sã dezvoltaţi un program de muncã socialã la nivelul comunitãţii (MSNC). Pregãtirea oferitã de acest web site vizeazã asistenţii sociali care nu au educaţie universitalã.
Unde este adecvatã MSNC?
De obicei, ţãrile bogate pot sã ofere servicii sociale (la nivel individual sau familial, nu la nivelul comunitãţii), iar ţãrile sãrace se bazeazã pe sfaturile, experienţa şi cunoştinţele celor în vârstã şi a membrilor familiei. Unde ar fi deci indicat sã se implementeze un program de asistenţã socialã la nivelul comunitãţii? Aceste servicii sunt necesare acolo unde nu pot fi oferite de cãtre persoanele în vârstã sau de cãtre familie, dar unde nu sunt suficienţi bani pentru a fi oferite la nivel individual.
Prima situaţie care ne vine în minte este aceea a zonelor cu un mare numãr de refugiaţi, în taberele de refugiaţi din ţãrile sãrace. Ulterior, dupã ce starea de urgenţã s-a sfârşit, acei refugiaţi pot sã se întoarcã acasã. Vieţile lor au fost întrerupte, au pierdut mulţi membri ai familiei, inclusiv pe cei mai în vârstã, de aceea ei continuã sã aibe nevoie de ajutorul serviciilor sociale. Atâta vreme cât sunt suficiente fonduri disponibile pentru un asistent social profesionist pentru a supraveghea munca la nivelul comunitãţii, menţinând-o la standardele necesare, comunitatea poate pune la dispoziţie energia, timpul şi interesul necesar pentru a o face sã funcţioneze.
În afara situaţiei refugiaţilor, este adecvat sã se implementeze un program de muncã socialã la nivelul comunitãţii oriunde existã un dezastru de proporţii care are drept rezultat dispariţia persoanelor în vârstã şi a membrilor familiei, şi/sau care întrerupe organizarea socialã tradiţionalã. Pot fi incluse situaţiile ulterioare unui dezastru.
Acolo unde este un numãr mare de refugiaţi, serviciile de bazã precum hrana, apa, adãposturile, serviciile medicale elementare sunt de obicei procurate, cel mai adesea de cãtre ONU şi de ONG-urile internaţionale. Totuşi, fondurile nu sunt nelimitate, astfel încât în cel mai bun caz pot fi încercãri simbolice de a oferi servicii sociale. Aceasta este o situaţie potrivitã pentru a lua în considerare organizarea unui program de muncã socialã la nivel comunitar.
Percepţile comunitãţii:
Un copil va fi afectat atunci când e martor la atrocitãţile care îi distrug propriul sãu univers. A-ţi vedea membrii familiei şi/sau vecinii împuşcati sau bombardaţi produce o traumã imensã asupra unui copil. În multe cazuri, aceastã experienţã îi face pe copii sã se retragã în ei înşişi, refuzând sã vorbeascã, şi/sau refuzând sã rãspundã la interacţiunile zilnice. Copilul care este traumatizat de aceleaşi evenimentele care produc un numãr mare de refugiaţi sau conduc la strãmutarea unor comunitãţi, se poate comporta într-o manierã care e adesea greşit interpretatã de membrii rãmaşi ai familiei sale sau de cei care îl îngrijesc. Uneori el este considerat ca fiind retardat mintal, ce nu mai poate fi recuperat / tratat. Alteori se crede cã este posedat de spirite malefice. În unele cazuri se crede cã situaţia lui este o pedeapsã pentru comportamentul criminal din trecut al membrilor familiei lui.
În toate aceste cazuri existã un sentiment de ruşine şi o tendinţã de a ascunde comportamentul copilului. Mult prea adesea cei care au în grijã aceşti copii nu înţeleg cã este de fapt o reacţie la teribilele evenimente ale dezastrului sau ale rãzboiului civil, şi cã aceastã stare poate fi schimbatã prin câteva simple intervenţii.
De multe ori, aceşti copii sunt ascunşi (uneori chiar legaţi) în camere întunecoase, departe de ochii lumii. Ei nu se pot îmbrãca sau spãla singuri şi adesea sunt gãsiţi în propria lor murdãrie şi într-o stare de sãnãtate precarã, înfometaţi, murdari, bolnavi, slãbiţi şi neajutoraţi. Lumea nu este informatã despre situaţia acestor copii. E necesarã o intervenţie pentru a evalua condiţia fiecãrui copil în parte.
Dacã sunt traumatizaţi în urma atrocitãţilor vãzute, dar nu sunt retardaţi sau infirmi datoritã altor factori, ei pot suferi schimbãri remarcabile, învãţând sã se îmbrace, sã se spele şi sã se hrãneascã singuri. Pentru aceasta e nevoie de multã rãbdare, dragoste şi grijã de-a lungul a câtorva sãptãmâni sau luni. Câteva mici jucãrii, cum ar fi o pãpuşã sau o minge pot fi un stimul în plus pentru ai ajuta sã-şi revinã.
Prezentãm în continuare o situaţie, care se repetã de sute de mii de ori peste tot în lume, în care un program de muncã socialã la nivelul comunitãţii este implementat în mod corespunzãtor. Acesta este un exemplu clasic de MSNC.
Un asistent social profesionist, cu studii universitare, poate evalua situaţia, recomanda o intervenţie adecvatã şi poate monitoriza desfãşurarea acesteia. Mobilizatorii comunitãţii pot lucra împreunã cu membrii comunitãţii pentru identificarea copiilor ţinuţi ascunşi şi suferinzi, pentru recrutarea de asistenţi sociali la nivelul comunitãţii, pentru pregãtirea şi supravegherea lor, organizarea ONC-urilor, pentru desfãţurarea programului de MSNC, şi pentru asigurarea unui flux continuu de informaţii. Rezidenţii locali, sub formã de voluntariat sau în schimbul unor stimulenţi materiali, se pot ocupa de îngrijirea copiilor, informând periodic mobilizatorii despre schimbãrile survenite şi despre nevoile lor urmãtoare.
Aceasta este doar una din nenumãratele situaţii care rezultã din prezenţa refugiaţilor în comunitãţile dezmembrate (dar care au supravieţuit) de dezastrele produse de oameni sau de cauze naturale.
Principiile AMP:
"Asistenţa medicalã primarã" (AMP) - politicã promovatã de OMS (Organizaţia Mondialã a Sãnãtãţii), are câteva principii de bazã, cel mai cunoscut fiind probabil acela cã e mai bine a preveni decât a trata.
Un alt principiu, care se aplicã îndeosebi în acest modul despre munca socialã la nivelul comunitãţii, este acela cã resursele disponibile nu ar trebui consumate pe tratamente scumpe de care sã beneficiaze doar puţine persoane.
Sublinierea acestui aspect este o politicã de sãnãtate publicã ce susţine acordarea beneficiilor cele mai mari celui mai mare numãr de persoane. Când existã un buget limitat, atunci aceasta înseamnã concentrarea eforturilor pe cele câteva boli mai frecvent întâlnite, pentru a oferi pregãtirea elementarã necesarã persoanelor care au studiat la un nivel mai scãzut, şi pentru a ajunge la pacienţii izolaţi din zonele rurale. Acest punct de vedere a dat naştere conceptului popular (uşor inexact) al "Doctorului desculţ". (Vezi de asemenea Sursele de apa şi AMP). Dacã politica AMP se aplicã nevoii de servicii sociale, atunci ideea este de a asigura o pregãtire elementarã persoanelor fãrã educaţie universitarã, concentrându-se asupra condiţiilor cele mai comune şi mai uşor de tratat, şi bazându-se pe dirijarea cazurilor mai complicate spre ajutor de specialitate.
Astfel, scopul muncii sociale la nivelul comunitãţii este acela de a organiza un grup de membri comunitari cãrora sã li se ofere o pregãtire la nivel mediu (ce nu necesitã educaţie universitarã), pentru a trata un numãr limitat de cazuri sociale din cadrul membrilor vulnerabili ai comunitãţii. Intervenţiile lor nu vor fi atât de complexe ca cele ale asistenţilor sociali cu educaţie universitarã şi care au o pregãtire vastã în domenul muncii sociale, dar ei vor putea sã acopere o proporţie mai mare de oameni decât în situaţia în care sunt angajaţi doar profesionişti bine educaţi la costuri relativ mari.
"Beneficiile cele mai mari pentru cei mai mulţi."
Structura:
Care ar fi o posibilã structurã pentru un program de MSNC?
Acolo unde existã o populaţie de refugiaţi sau altã categorie de persoane care au suferit o dislocare severã a vieţii lor în comunitate, acolo unde au acces la ajutoare pentru necesitãţile esenţiale (hranã, adãpost, apã), dar nu şi la servicii sociale; acolo unde sunt prea puţini asistenţi sociali profesionişti pentru a acoperi întreaga populaţie; acolo unde situaţia permite organizarea de grupuri de voluntari comunitari
Acolo este baza pentru MSNC.
Asistenţii sociali profesionişti trebuie sã facã o analizã a nevoilor pentru determinarea numãrului limitat de situaţii care pot fi încredinţate lucrãtorilor sociali cu o pregãtire mai redusã. Ei trebuie apoi sã asigure pregãtirea grupului de lucrãtori comunitari care au acces la comunitatea respectivã. Atât evaluarea necesitãţilor, cât şi pregãtirea nu se vor efectua într-o singurã etapã, ci va fi un proces continuu. Împreunã cu lucrãtorii comunitari (mobilizatorii), ei trebuie sã identifice, recruteze şi sã pregãteascã membrii comunitãţii ca directori de program, ca practicieni ai intervenţiilor sociale şi ca responsabili cu monitorizarea schimbãrilor survenite în comunitatea respectivã.
Membrii grupurilor comunitare dirijeazã intervenţiile muncii sociale. Ei trebuie sã fie asistaţi cu pregãtirea şi îndrumarea necesarã de cãtre mobilizatori şi (indirect) de cãtre asistenţii sociali profesionişti.
Rezultatul poate fi reprezentat sub forma unei piramide a muncii sociale, cu asistenţi sociali profesionişti în vârf, urmaţi de eventualii instructori de muncã socialã (temporari sau permanenţi), lucrãtorii sociali, mobilizatorii, liderii comunitãţii şi conducãtorii grupurilor comunitare (ONC), şi în cele din urmã membrii ONC care deruleazã marea parte a intervenţiilor.
Pregãtire şi suport / sprijin
În general, mobilizatorii comunitãţii nu ar trebui niciodatã sã fie pregãtiţi doar la început, ei au nevoie de asistenţã şi încurajare permanentã şi de un forum în care sã adreseze întrebãri cu privire la problemele care apar pe teren (Vezi: Metode de pregãtire). În MSNC, aceasta este o necesitate importantã. În primul rând, mobilizatorii fãrã pregãtire oficialã (ca cei mai mulţi auditori ai acestui web site) au nevoie de asistenţã continuã şi de contribuţii profesionale.
În al doilea rând, datoritã tragediilor la care asistã în MSNC, lucrãtorii de teren au nevoie sã se întâlneascã cu colegii lor pentru a-şi împãrtãşi experienţele şi pentru a li se insufla entuziasm şi atitudini pozitive. Un program de MSNC ca cel descris mai sus necesitã un forum previzibil şi regulat în care mobilizatorii sã se adune pentru a-şi împãrtãşi experienţele, pentru a pune întrebãri legate de munca de teren şi pentru a obţine resurse de la lucrãtorii sociali cu pregãtire superioarã. Un rãspuns la aceastã necesitate poate fi reprezentat de un grup de pregãtire. Organizarea sa detaliatã depinde de finanţele disponibile şi de circumstanţe.
Un program de pregãtire iniţial pentru mobilizatori ar putea folosi primele şase module de pregãtire de pe acest web site. Ele pot fi tipãrite şi împãrţite în cadrul programului de pregãtire. De asemenea, se pot adapta uşor pentru dezvoltarea unui program de MSNC. Prin contrast, pregãtirea pentru asistenţa socialã trebuie sã fie definitã şi creatã de cãtre asistenţii sociali profesionişti, dupã ce este fãcutã o evaluare iniţialã a situaţiei, fiind apoi adaptatã circumstanţelor.
Concluzii:
MSNC poate fi soluţia acolo unde existã unul sau doi asistenţi sociali pregãtiţi profesional pentru o populaţie mare, sau implicaţi în munca mai multor comunitãţi (cum ar fi în cazul refugiaţilor sau a situaţiilor similare), astfel încât nici o intervenţie a muncii sociale nu ar ajunge la întreaga populaţie sau acolo unde acea populaţie are nevoie de intervenţii extra în urma dezastrelor naturale sau a celor fãcute de mâna omului.
MS cere redistribuirea resurselor disponibile prin folosirea asistenţilor sociali disponibili ca sã evalueze, monitorizeze şi sã ghideze programul, folosirea mobilizatorilor pentru a organiza grupurile comunitare în munca zilnicã. Totodatã cere organizarea unui program de pregãtire, concentrat pe situaţii care afecteazã cel mai mare numãr de persoane, şi întreţinerea pregãtirii, încurajãrii şi cãlãuzirii mobilizatorilor şi a lucrãtorilor comunitari. În situaţiile adecvate, un asemenea program poate fi eficient şi folositor.
––»«––
Recunoaşterea:
Doresc sã recunosc rolul avut de Rädda Barnen ( Salvaţi Copii din Suedia) care mi-a deschis ochii cãtre potenţialul acestui sector al mobilizãrii comunitãţii. Am avut privilegiul de a lucra cu Rädda Barnen pentru mai puţin de patru ani, 1988-1992, ca Reprezentant Naţional pentru Afghanistan şi Pakistan.
Am descoperit acolo dezvoltarea unui program de MSNC în curs de desfãşurare. Cu câţiva ani în urmã, în timp ce sovieticii încã mai ocupau Afghanistan-ul, un singur asistent social suedez, ce lucra pentru UNHCR, s-a gãsit în situaţia de a fi singura responsabilã pentru nevoile non-materiale a circa douã milioane şi jumãtate de refugiaţi afgani din provincia NWFP din Pakistan (un alt milion şi jumãtate se aflau în provincia Baluchistan). Ei erau în primul rând refugiaţi din timpul ocupaţiei sovietice de atunci, din 1992, refugiaţi ai rãzboiului civil dintre afgani dupã plecarea sovieticilor.
Deoarece refugiaţii erau în marea majoritate musulmani extrem de conservatori (mulţi dintre ei au devenit ulterior susţinãtori ai talibanilor), au existat câteva probleme pe care programul a trebuit sã le abordeze. Femeilor de obicei li se interzicea sã iasã din casã, sã vorbeascã cu mobilizatorii sau instructorii de sex opus, şi nu puteau fi educate asupra subiectelor occidentale.
Experţii din Peshawar, cu experienţã în materie de refugiaţi, spuneau permanent "Asta nu se poate realiza".
Rädda Barnen împreunã cu personalul guvernamental – suedezi, afgani şi pakistanezi – asistenţii sociali, mobilizatorii, personalul auxiliar şi instructorii – au fãcut acest lucru posibil. Ei au acţionat prin intermediul clericilor musulmani – malaams şi şeici – explicând exact ce anume fac, urmând cu atenţie regulile de comportament islamice. În cele din urmã, clericii au încuviinţat cã femeile sunt cele mai potrivite pentru a lucra cu copii defavorizaţi, dar era nevoie sã fie instruite pentru a o face. Astfel ei le-au permis instructorilor sociali de sex feminin sã instruiascã femeile la domiciliu.
Noile grupuri formate de asistenţi sociali comunitari au lucrat în casele locale, urmând precepţiile islamice. Dupã câteva succese notabile cu câţiva copii defavorizaţi aleşi în acest scop de cãtre asistenţii sociali, clericii au fost câştigaţi de partea lor, unul câte unul. Pânã la urmã, unul dintre aceştia a remarcat "Aceasta este jihadul muncii noastre sociale". În cele din urmã, susţinerea lor a fost facutã publicã în moschei.
Programul a supravieţuit – şi s-a dezvoltat – în acelaşi timp în care alte ONG-uri internaţionale ce lucrau cu femei întâmpinau o opoziţie masivã, unora dintre ele cerându-li-se chiar sã pãrãseascã ţara, acuzate cã ar fi avut influenţe corupte / depravate asupra oamenilor.
Nu am fost responsabil de crearea acestui program, sau de buna lui funcţionare (deşi mi-aş fi dorit sã fie aşa). M-am dus acolo şi am învãţat.
Mai multe informaţii despre acest program pot fi gãsite în: Phil Bartle şi Eva Segerström, "O abordare a auto-ajutorãrii comunitare; Copii refugiaţi din Pakistan," pag. 6-9, Copii din întreaga lume, vol. 19, Nr. 1/1992, ICCB, 65 rue de Lausanne CH-1202, Elveţia.
Doresc sã recunosc incredibila creativitate, devotamentul, perseverenţa şi loialitatea întregii echipe a lui Rädda Barnen, suedezi, afgani şi pakistanezi. Deşi nu-i pot numi pe toţi aici, doresc sã-i menţionez în particular pe Häken Torngärd şi Eva Segerström. Ei sunt eroi printre eroi.
Pentru mai multe informaţii, vezi web site-urile lui Rädda Barnen, (în englezã): http://www.rb.se/eng/, (suedezã): http://www.rb.se/sv/, sau trimite-ţi întrebãri la aceastã adresã de e-mail: [email protected]
––»«––
Organizarea comunitãţii într-o tabãrã de refugiaţi:
 |